Cuvânt la Duminica a 6-a după Paști (a Orbului din naștere) - Ioan 9, 1-38
Vindecarea orbului naștere este și o metaforă a întregii misiuni derulate de Mântuitorul pe pământ (via Sf. Nicolae Velimirovici). Se întrupează (se face tină) pentru a reda omului Ochii și Vederea.
Om care, prin trădarea din Eden, dă cu piciorul la dreptul, capacitatea și onoarea de-a fi apropiat al lui Dumnezeu, pierzând gradual și abilitatea de a-L sesiza pe deplin. Această capacitate scade pe măsură ce trec generațiile (vedem că și după trădare, Adam și ai săi - până și Cain - vorbeau încă deschis cu Dumnezeu). Asta s-a întâmplat și pentru că lipsind omului ancora din cer, n-a putut decât să se concentreze sau să fie preocupat de cele de-aproape ale sale, adică de trupul primit și de lumea care i se întindea în față.
Și ajunge umanitatea la un apogeu de sălbăticie și animalitate, când mai orice era venerat ca divinitate, când nu prea aveai drepturile omului care să te apere și oricine mai mare putea dispune de tine după bunul plac și când depravarea era executată deschis la rang în înalt și ca ritual public. Atunci, ca și astăzi în pilda vindecării orbului din naștere, după o perioadă cam lungă de oribire și rătăcire, este trimis și vine Domnul Iisus pentru a ne reda privirea și a ne schimba perspectiva. Precum i-o schimbă și orbului de la Siloam.
În mod practic, Mântuitorul ne spune azi să nu mai fim orbi.
Să nu mai fim orbi cu Dumnezeu. Pentru că nu mai este cazul. Avem vederea, trebuie doar să o activăm. Cum? Prin deasă și responsabilă împărtășire cu Trupul și Sângele Lui. Ne rezidim și revascularizăm ochii după modelul pe care El l-a setat. Împărtășindu-ne cu El, ne impregnăm cu El și devenim ca El (via Pr. Stăniloae).
Să nu mai fim orbi cu fratele. Pentru că nici nouă nu ne place când suntem lasați singuri atunci când ne este greu. Nici nouă nu ne place când suntem judecați superficial sau când ni se pun etichete. Ne place, în schimb, să fim apreciați, tratați ca oameni, să ni se ofere circumstanțe atenuante.
Să nu mai fim orbi cu noi înșine. Pentru că nu suntem orișicine. Suntem fii și frații Lui, chemați la o stare de echilibru interior care să ne pună în legătură directă cu El. Acest echilibru interior constă în a ști precis la ce ești bun și la ce nu ești bun. Să știi despre tine și cele bune și cele rele, fără să bubui de fericire și nici să-ți pice moralul la cote minus; adică să fii smerit și așezat. Și nu în ultimul rând, să îți dai seama că fericirea n-are nici o legătură cu plăcerea.
